Creștinism prin fapte

Trăim într-o vreme în care creștinismul riscă să fie redus la discurs, nu la un stil de viață. Avem multe cuvinte frumoase, rugăciuni meșteșugite și postări pline de versete. Și totuși, între atâtea vorbe, suferința rămâne tot acolo, iar cei în nevoie rămân, de multe ori, nevăzuți. De aceea, gândul că „mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă” nu ar trebui respins imediat, ci înțeles cu seriozitate. Nu e vorba de a diminua valoarea rugăciunii, ci de a sublinia că rugăciunile trebuie să nască faptele concrete.

 

Biblia nu desparte niciodată credința de faptă. Din contră, ne arată că dacă credința nu se vede în fapte, ea e moartă. Apostolul Iacov e categoric: „Dacă un frate sau o soră sunt lipsiți de hrană și îmbrăcăminte, iar tu le spui: ‘Du-te în pace, încălzește-te și satură-te’, dar nu le dai cele trebuincioase trupului – la ce folosește?” (Iacov 2:15-16). Cu alte cuvinte, nu poți pretinde că Îl iubești pe Dumnezeu în timp ce ignori suferința aproapelui tău. O gură care se roagă, dar care refuză să se transforme în mână care ajută, se îndepărtează de însăși inima Evangheliei.

 

Domnul Isus ne oferă cel mai clar exemplu. El nu doar S-a rugat, ci a și acționat. Nu a stat retras într-un loc sfânt, așteptând ca oamenii să vină la El cu sufletele curate. Din contră, a mers El spre cei pierduți, a atins leproșii, a mâncat cu vameșii, a mângâiat văduvele. A avut compasiune, iar compasiunea Lui nu a fost un sentiment pasiv, ci o forță care L-a mișcat spre slujire concretă. Tot ce a făcut Hristos – vindecări, eliberări, înmulțirea pâinilor – a fost o expresie practică a iubirii divine. Iar când a vorbit despre judecata finală, nu a menționat cât de frumos s-au rugat oamenii, ci cât de concret au slujit: „Am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; am fost străin și M-ați primit” (Matei 25:35).

 

Prin aceastea observăm că Hristos leagă trăirea noastră în ucenicie de felul în care ne raportăm la nevoile celorlalți. De aceea, mâinile care se întind să spele picioarele altora, să aducă o pungă cu alimente, să îmbrățișeze un copil abandonat, să ridice un bătrân căzut, acele mâini îl onorează pe Dumnezeu prin trăirea sa.

 

Rugăciunea este esențială. Fără ea, ne uscăm. Dar dacă rugăciunea noastră nu naște milă, generozitate, compasiune și implicare, atunci devine o formă fără fond. Dumnezeu nu ne cere doar să vorbim cu El, ci să devenim răspunsul rugăciunilor altora. Nu e de ajuns să cerem: „Doamne, ai milă de cei săraci”, ci trebuie să spunem: „Doamne, iată-mă, trimite-mă.”

 

În Biserica primară, sfințenia nu stătea doar în post și în cântări, ci și în disponibilitatea de a sluji pe ceilați. Credincioșii își vindeau bunurile și le împărțeau „după nevoile fiecăruia” (Faptele Apostolilor 2:45). Viața de rugăciune este urmată de o viață de dăruire și sacrifciu pentru semeni care sunt în nevoie.

 

Adevărata spiritualitate nu este o evadare din lume, ci o coborâre în mijlocul ei pentru a transmite har, ajutorul, dragostea pe care le-o arată Hristos prin fiecare credincios.